căutare personalizată

Istoria Bulgariei

 

Preistorie şi antichitate


Culturile preistorice din ţinuturile bulgăreşti include cultura Neolitică Hamangia şi cultura Vinca (sec.6-3 î.Hr), cultura Eneolitică Varna (sec.5 î.Hr) şi cultura Epocii de Bronz Ezro. Cronologia Karanovo serveşte drept şablon pentru preistoria mai largă a regiunii balcanice.


Tracii, poporul identificabil cel mai timpuriu care a populat teritoriul Bulgariei de azi, au lăsat urme în întreaga regiune balcanică în ciuda istoriei tumultoase a multor cuceriri. Istoricii consideră comoara Panagyuristă ca una dintre cele mai splendide realizări ale culturii tracice.


Tracii au locuit împărţiţi în numeroase triburi separate până când regele teres le-a unit pe majoritatea, în jurul anului 500 î.Hr, în regatul Odrysian, care a atins culmile cele mai înalte sub regii Sitacles şi Cotys (383-359 î. Hr). În 188 î.Hr romanii au invadat Tracia şi războiul a continuat până în 45 d.Hr când în cele din urmă Roma a cucerit regiunea. Cuceritorii au romanizat repede populaţia. Pe când au ajuns slavii, tracii îşi pierduseră identitatea indigenă şi intraseră în declin ca urmare a numeroaselor invazii.

 

Slavii şi Marea Bulgarie Veche


Slavii au apărut din patria lor de origine la începutul sec. VI şi s-au împrăştiat în special în răsăritul Europei Centrale, Europa de Est şi Balcani, formând de-a lungul unui proces 3 ramuri principale:

  • Slavii de Vest
  • Slavii de Est
  • Slavii de Sud

Câţiva slavi de sud estici au devenit strămoşii bulgarilor moderni. Ei au asimilat tracii rămaşi. Bulgarii moderni îşi trag parte din cultural or, limba şi autodeterminarea din aceşti imigranţi timpurii.


În 632, bulgarii, un popor semi-nomad, probabil descendenţi Turkic, originari din Asia Centrală, au format, sub conducerea lui Khan Kubart un stat independent care a devenit cunoscut sub numele de Bulgaria Mare, cuprins între cursul de jos al Dunării spre vest, Marea Neagră şi Marea de Azov spre sud, cu râul Kuban spre est şi râul Doneţ spre nord.


Presiunile din partea Khazarilor a dus la subjugarea Bulgariei Mari în a doua jumătate a sec. VII. Unii bulgari de pe acel teritoriu au emigrat mai târziu spre nord-est şi au format un stat nou numit Volga Bulgaria ( în jurul confluenţei râurilor Volga şi Kama) care a durat până în sec. XIII.

 

Primul Imperiu Bulgar


Succesorul lui Kubrat, Khan Asparuh, a migrat cu câteva triburi bulgar în zona cursurilor de jos ale râurilor Dunăre, Dniester şi Dniepr (Ongal), şi au cucerit Moesia şi Scythia Minor (Dobrogea) de la Imperiul Bizantin, extinzându-şi noul său Khanate mai departe în Peninsula Balcanică. Un tratat de pace cu Bizanţul în 681 şi stabilirea capitalei bulgarilor la Pliska în sudul Dunării a marcat începutul Primului Imperiu Bulgar. În acelaşi timp fratele lui Asparuh, Kuber, s-a stabilit cu un alt grup bulgar în Macedonia de azi.


În timpul asediului Constantinopolului din 717-718, bulgarii şi-au onorat tratatul cu bizantinii trimişându-le trupe pentru a ajuta populaţia oraşului imperial. Conform cronicarului bizantin Theophanes, bulgarii au ucis 22.000 de arabi în bătălia decisivă.


Influenţa şi expansiunea teritorială a Bulgariei a crescut pe mai departe în timpul domniei lui Khan Krum, care în 811 a câştigat o victorie decisivă împotriva armatei bizantine condusă de Nicephorus I în bătălia de lka Pliska.


În 864, Bulgaria a acceptat creştinismul ortodox estic.


Bulgaria a devenit o putere europeană importantă în sec. IX şi X în lupta sa cu Imperiul Bizantin pentru controlul asupra Balcanilor. Aceasta s-a întâmplat sub conducerea lui Boris I (852-889). În timpul domniei sale, alfabetul Chirilic şi-a avut originea în Preslav şi Ohrid, adaptat de la alfabetul Glagolitic inventat de călugării Sf. Cyril şi Methodius.


Alfabetul chirilic a devenit baza dezvoltării culturale ulterioare. Secole mai târziu, acest alphabet, împreună cu limba veche bulgară, au stimulat limba intelectuală scrisă (lingua franca) pentru Europa Estică, cunoscută ca Slavona Bisericească. Cea mai mare întindere teritorială a Imperiului Bulgar – ce acoperea cea mai mare parte a Balcanilor – s-a înfăptuit sub Simeon I, primul Ţar bulgar, fiul lui Boris I.


Totuşi cea mai mare realizare a lui Simeon I a constat în dezvoltarea Bulgariei într-o ţară bogată, cu o cultură slavonă creştină unică, care a devenit un exemplu pentru alte popoare slave din Europa de Est şi a asigurat permanenţa naţiunii bulgare indifferent de forţele ce au ameninţat s-o sfărâme în bucăţi de-a lungul istoriei ei plină de războaie.


La mijlocul sec. X a urmat un declin (extenuată de războaiele cu Croaţia, de revoltele frecvente ale sârbilor susţinuţi de aurul bizantin, şi de invaziile dezastruoase ale ungurilor şi pecinegilor) care a dus la căderea Bulgariei în faţa asaltului rus din 969-971.


Apoi bizantinii au început campanii de cucerire a Bulgariei. În 971, au ocupat capitala Preslav şi l-au capturat pe împăratul Boris II. Rezistenţa a continuat sub ţarul Samuil în ţinuturile bulgăreşti de vest timp de aproape o jumătate de secol. Ţara a reuşit să-şi revină şi i-a înfrânt pe bizantini în câteva bătălii importante luând controlul majorităţii Balcanilor şi în 991 au invadat statul sârb. Totuşi, bizantinii conduşi de Basil II au distrus statul bulgar în 1018 după Victoria de la Kleidion.

 

Bulgaria Bizantină


În prima decadă după stabilirea stăpânirii bizantine, nu au rămas mărturii importante despre nici o încercare de rezistenţă sau revolte ale populaţiei sau nobilimii bulgare. Este greu de explicat o astfel de pasivitate aparentă. Unii istorici explică acest fapt prin concesiile pe care Basil II le-a făcut nobilimii bulgare pentru a le obţine supunerea.


În primul rand, Basil II a garantat indivizibilitatea Bulgariei, a fostelor ei graniţe geografice şi nu a abolit oficial conducerea locală a nobilimii bulgare care a devenit parte a aristocraţiei bizantine ca arhoni sau strategoi. În al doilea rand, decretele regale ale lui Basil II au recunoscut autocefalia Arhiepiscopatului Bulgar de la Ohrid şi a fixat hotarele ei, asigurând continuarea eparhiilor deja existente sub Samuil, proprietatea lor şi alte privilegii.


Locuitorii Bulgariei au pus în dificultate conducerea bizantină de câteva ori în sec. XI, apoi la începutul sec. XII. Cea mai mare răscoală a avut loc sub conducerea lui Petru II Delian (proclamat rege al Bulgariei la Belgrad în 1040). Începând cu mijlocul sec. XI şi până la sfârşitul lui, normanzii, după cuceririle făcute în sudul Italiei şi Sicilia, au debarcat în Balcani şi au început să înainteze şi să lupte împotriva Imperiului Bizantin. Abia în 1185 bizantinii au reuşit să-i alunge pe normanzi care au fost o continuă ameninţare pentru Bulgaria Bizantină. În 1091 a avut loc invazia pecinegilor. Ei au fost nimiciţi la Levounion şi din nou în 1120 de către Imperiul Bizantin. După aceea, ungurii au încercat să-şi intensifice influenţa dincolo de Dunăre; campaniile lui I.Comenus de-a lungul Dunării i-au împins înapoi pe unguri. Vor mai trece 45 de ani până când Bulgaria îşi va câştiga independenţa. Până atunci, nobilii bulgari au condus provinciile în numele Imperiului Bizantin până la revolta lui Ivan Asen I şi Petru IV al Bulgariei fapt ce a condus la stabilirea celui de al Doilea Imperiu Bulgar.

 

Al Doilea Imperiu Bulgar


Ctitorii bisericii Boiana au fost sevastokrator Kaloian şi soţia sa Desislava.

Din 1185, cel de al Doilea Imperiu Bulgar a făcut din nou din Bulgaria o putere importantă în Balcani pentru două secole, având capitala la Veliko Tarnovo, sub dinastia Asen. Kaloian, al treilea monarh Asen, şi-a extins domeniile până la Belgrad, Nish şi Skopie (Uskub); el a recunoscut supremaţia spirituală a papei şi a primit coroana regală printr-un nunţiu papal.

Între 1218-1241 conducătorul bulgarilor a fost Ivan Asen II care şi-a extins dominaţia peste Albania, Epirus, Macedonia şi Tracia. În timpul domniei sale statul a cunoscut o perioadă de creştere culturală, cu importante realizări artistice ale şcolii artistice Tarnovo.

Dinastia Asenilor s-a stins în 1257, datorită invaziei tătarilor (începute la sfârşitul sec. XIII), datorită conflictelor interne şi atacurilor constante ale bizantinilor şi ungurilor; puterea ţării a intrat în declin către sfârşitul secolului XIII.

Din 1300, sub împăratul Teodor Svetoslav, Bulgaria şi-a recâştigat puterea dar spre sfârşitul sec. XIV ţara s-a fărmiţat în câteva principate feudale pe care Imperiul Otoman le-a cucerit.

 

Stăpânirea Otomană


Spre sfârşitul sec. XIV, neînţelegerile dintre boierii feudali bulgari au slăbit puternic coeziunea celui de al Doilea Imperiu Bulgar. El s-a împărţit în trei unitate administrative şi câteva principate semi-independente care se luptau între ele, dar şi cu bizantinii, ungurii, sârbii, veneţienii şi genovezii. În aceste bătălii, ei s-au aliat adesea cu turcii otomani. Situaţii similare de lupte şi certuri interne au existat şi în Bizanţ şi Serbia. În perioada dintre 1365-1370 otomanii au cucerit cele mai multe oraşe şi fortăreţe bulgare din sudul munţilor Balcani.


În 1393 turcii otomani au capturat Tarnovo, capitala celui de al Doilea Imperiu Bulgar, după un asediu de trei luni. Odată cu căderea regatului Vidin care a urmat înfrângerii Cruciadei Creştine în bătălia de la Nicopolis în 1396, otomanii au cucerit şi subjugate Bulgaria. Când o cruciadă polono-ungară sub comanda lui Vladislav III al Poloniei a pornit să elibereze Balcanii în 1444, turcii i-au înfrânt în bătălia de la Varna.


În decurs de cinci secole stăpânirea otomană s-a remarcat prin violenţă şi opresiune. Otomanii au decimat populaţia bulgară, care şi-a pierdut majoritatea relicvelor culturale. Autorităţile turceşti au distrus majoritatea fortăreţelor medievale bulgare pentru a preveni rebeliunile. Oraşele mari şi zonele unde puterea otomană a predominat au rămas depopulate până în sec. XIX.


Noile autorităţi au distrus instituţiile bulgăreşti până la nivelul satelor şi comunelor şi au contopit biserica bulgară separată în Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, deşi mica arhiepiscopie bulgară de la Ohrid a reuşit să supravieţuiască până în ianuarie 1767.


Bulgarii au îndurat multe opresiuni din partea otomanilor; ei plăteau mai multe taxe decât musulmanii, nu aveau voie să poarte arme, culoarea hainelor lor nu trebuia să rivalizeze cu cele ale musulmanilor şi nici turnurile bisericilor nu puteau fi mai înalte decât moscheele. Aceia care s-au convertit, Pomaks, şi-au menţinut limba bulgară, hainele şi câteva obiceiuri compatibile cu Islamul.


Sistemul otoman şi-a început declinul în sec. XVII şi la sfârşitul sec. XVIII s-a destrămat. Guvernul central a slăbit în cursul deceniilor, ceea ce a permis unui număr de posesori otomani de domenii întinse să-şi stabilească ascendenţa peste regiuni separate. În ultimele două decenii ale sec.XIX, Peninsula Balcanică s-a transformat într-o anarhie adevărată, o perioadă cunoscută ca kurdjaliistvo - nume dat după grupurile armate ale turcilor sau kurzilor care jefuiau zona la acea vreme. În multe regiuni mii de ţărani au fugit de la ţară spre oraş şi mult mai probabil în păduri şi pe dealuri; unii au fugit peste Dunăre în Moldova, Valahia sau sudul Rusiei.


În sec. XVIII şi în deosebi în sec.XIX, condiţiile s-au îmbunătăţit în anumite zone. Câteva oraşe: Gabrovo, Triavna, Karlovo, Koprivştiţa, Lovech, Skopie au prosperat. Ţăranii bulgari posedau cu adevărat pământul lor, deşi official el aparţinea sultanului. Sec. XIX a adus îmbunătăţiri în comunicaţie, transport şi comerţ. Prima fabrică pe ţinut bulgar s-a deschis la Sliven în 1834, şi primul sistem de cale ferată a început să funcţioneze pe ruta Russe şi Varna în 1865.


În timpul celor cinci secole de ocupaţie otomană, poporul bulgar a încercat de multe ori să-şi formeze propriul stat. Deşteptarea naţională a Bulgariei a devenit unul din factorii cheie în lupta pentru eliberare. În sec. XIX a luat naştere Comitetul Central Revoluţionar Bulgar şi Organizaţia Revoluţionară Internă condusă de revoluţionari liberali ca: Vasil Levski, Hristo Botev, Liuben Karavelov şi mulţi alţii.


În 1876 a izbucnit răscoala din aprilie: cea mai mare şi bine organizată rebeliune bulgară împotriva Imperiului Otoman. Deşi înfrântă de autorităţile otomane, răscoala (împreună cu revolta din Bosnia, 1875) au sugerat Marilor Puteri să convoace Conferinţa de la Constantinopol din 1876, care a delimitat teritoriile entice bulgare aşa cum erau ele la sfârşitul sec. XIX şi a  elaborate aranjamente legale şi politice pentru stabilirea a două provincii autonome bulgăreşti. Guvernul otoman nu s-a conformat deciziilor Marilor Puteri, dând astfel posibilitatea Rusiei să caute o soluţie prin forţă fără să rişte o confruntare militară cu alte Mari Puteri ca şi în Războiul Crimeei din 1854-1856.

 

Regatul Bulgariei


În urma Războiului Ruso-Turc, 1877-1878 (când soldaţii ruşi împreună cu o forţă expediţionară românească şi cu trupe voluntare bulgare au înfrânt armatele otomane) Tratatul de la San Stefano (3 martie 1878) a stability principatul bulgar autonom. Marile Puteri Vestice au respins imediat tratatul: ei au devenit conştienţi că o ţară mare slavă în Balcani putea servi interesele Rusiei. Acest fapt a dus la Tratatul de la Berlin (1878) care prevedea pentru principatul bulgar autonomMoesia şi regiunea Sofiei. Alexandru, Prinţ de Battenberg, a preluat poziţia primului prinţ al Bulgariei.


Cea mai mare parte a Traciei a devenit parte a regiunii autonome a Rumeliei Estice, în vreme ce restul Traciei şi toată Macedonia s-a reîntors la suveranitatea otomană. După războiul Sârbo-Bulgar şi unificarea cu Rumelia Estică în 1885, principatul bulgar s-a proclamat un regat pe deplin independent la 5 octombrie 1908, în timpul domniei lui Ferdinand I al Bulgariei.


Ferdinand I, prinţ al familiei ducale de Saxa-Coburg-Gotha, a devenit prinţ bulgar după ce Alexander von Battenberg a abdicat în 1886 după o lovitură de stat dată de ofiţerii pro-ruşi.(Deşi lovitura d stat coordonată de Stefan Stambolov a reuşit, prinţul Alexander a decis să nu rămână conducătorul Bulgariei fără aprobarea lui Alexandru III al Rusiei). Lupta de eliberare a bulgarilor la Adrianopole Vilayet şi în Macedonia a continuat de-a lungul sfârşitului de secol XIX, culminând cu Răscoala Ilinden-Preobrazenie organizată de Organizaţia Macedoneană Revoluţionară Internă în 1903.

 

Războaiele Balcanice şi Primul Război Mondial


În 1912 şi 1913, Bulgaria a fost implicată în Războaiele Balcanice, prima dată intrând în conflict alături de Grecia, Serbia şi Muntenegru împotriva Imperiului Otoman. Primul Război Balcanic (1912-1913) s-a dovedit a fi un succes al armatei bulgare, dar a izbucnit un conflict asupra împărţirii Macedoniei între aliaţii victorioşi. Al Doilea Război Balcanic (1913) a asmuţit Bulgaria împotriva Greciei şi Serbiei, apoi a României şi Turciei. După înfrângerea suferită în cel de al Doilea Război Balcanic, Bulgaria a pierdut un teritoriu considerabil pe care-l cîştigase în Primul Război, precum şi Dobrogea Sudică şi părţi din regiunea Macedoniei.


În timpul Primului Război Mondial Bulgaria s-a trezit luptând din nou de partea perdantă ca rezultat al alianţei pe care a făcut-o cu Puterile Centrale.

Înfrângerea din 1918 a dus la pierderea altor teritorii:

  • Ţinuturile Vestice au revenit Serbiei
  • Tracia Vestică Greciei
  • Dobrogea Sudică României.

Războaiele Balcanice şi Primul Război Mondial a dus la o afluenţă de peste 250.000 de refugiaţi bulgari din Macedonia, Tracia Estică şi Vestică şi din Dobrogea Sudică.

 

Perioada dintre cele două războaie mondiale


În septembrie 1918, ţarul Ferdinand a abdicat în favoarea fiului său Boris III pentru a preîntâmpina tendinţele revoluţionare. Conform Tratatului de la Neuilly din noiembrie 1919, Bulgaria a cedat coasta mării Egee Greciei, a recunoscut existenţa Yugoslaviei, a cedat aproape tot teritoriul ei macedonean noului stat Yugoslav şi a trebuit să redea Dobrogea românilor. Ţara a trebuit să-şi reducă efectivul armatei la 20.000 de oameni şi să plătească daune în valoare de peste 400 milioane dolari. Bulgarii se referă în general la rezultatele tratatului ca fiind "A Doua Catastrofă Naţională".


Alegerile din martie 1920 a adus Ţărăniştilor o majoritate confortabilă şi Alexander Stamboliyski a format primul guvern bulgar ţărănesc. El s.a confruntat cu mari probleme sociale, dar a reuşit să ducă la bun sfârşit multe reforme, deşi opoziţia celor din clasele de mijloc şi superioară, proprietarii de pământ şi ofiţerii a rămas puternică. În martie 1923 Stambolyiski a semnat un accord cu Regatul Yugoslaviei recunoscând noua graniţă şi fiind de acord cu reprimarea Organizaţiei Interne Revoluţionare Macedonene (VMRO), care era în favoarea unui război pentru recâştigarea Macedoniei. Acest fapt a declanşat o reacţie naţionalistă, şi lovitura de stat bulgară din 9 iunie 1923 a dus la asasinarea lui Stamboliyski. Un guvern de dreapta condus de Alexandar Tsankov a preluat puterea, având în spate armata şi VRMO, care a pus în mişcare teroarea Albă împotriva ţărăniştilor şi comuniştilor.


În 1926 Ţarul l-a convins pe Tsankov să demisioneze, luându-i locul un guvern mai moderat condus de Andrej Lyapcev, s-a proclamat o amnestie, deşi comuniştii au rămas în afara legii. O alianţă populară incluzând pe ţărăniştii reorganizaţi a câştigat alegerile din 1931 sub numele de Blocul Polpular.


În mai 1934 a avut loc un alt puci, care a îndepărtat Blocul Popular de la putere şi s-a stability un regim military autoritar condos de Kimon Georgiev. Un an mai târziu ţarul Boris a reuşit să îndepărteze regimul military de la putere, restaurând o formă de conducere parlamentară (făpră a restabili partidele politice) sub strictul săa control. Regimul Ţarului a proclamat neutralitatea, dar încet Bulgaria gravita spre o alianţă cu Germania Nazistă şi Italia Fascistă.

 

Al Doilea Război Mondial


După ocuparea Dobrogei Sudice în 1940, Bulgaria a devenit aliata Puterilor Axei, deşi nu a declarat război Uniunii Sovietice şi a refuzat să participle la Operaţia Barbarossa. În timpul celui de al doilea război mondial Germania nazistă a permis Bulgariei să ocupe părţi din Grecia şi Yugoslavia. Bulgaria a devenit una din cele trei ţări (cu Finlanda şi Danemarca) care a salvat toată populaţia evreiască (în jur de 50.000 de oameni) de la taberele de exterminare naziste refuzând să fie de accord cu rezoluţia din 31 august 1943.


La începutul lui septembrie 1944, Uniunea Sovietică a declarat război Bulgariei şi a invadat ţara fără a întâlni vreo rezistenţă. Acest fapt a permis comuniştilor bulgari (Partidul Muncitoresc Bulgar) să ia puterea şi să instaureze statul comunist. Noul regim a întors forţele bulgare împotriva Germaniei. Din cei 450.000 de oameni din armata anului 1944 au rămas doar 130.000 în 1945. Autorităţile au deportat toată populaţia evreiască de pe teritoriile Greciei şi Yugoslaviei ocupate de Bulgaria la Treblinka, în Polonia.

 

Republica Populară Bulgară


În cel de al Doilea Război Mondial Bulgaria se aliase cu Germania având promisiunea de a reprimi Macedonia. La 8 septembrie 1944 URSS a declarat război Bulgariei şi a trecut Dunărea. Ofiţerii armatei bulgare şi brigăzile de partizani s-au alăturat forţelor sovietice şi Sofia a căzut. În ziua următoare au luat şi restul Bulgariei, 9 septembrie a devenit "Ziua Eliberării".


Frontul Patriotic a preluat guvernul şi partidul communist şi-a mărit numărul de membri de la 15.000 la 250.000 în următoarele 6 luni.


După război, Bulgaria a trecut sub influenţa sferei sovietice. A devenit o republică populară în 1946  şi una din aliaţii credincioşi ai URSS. Spre sfârşitul anilor 1970 a început normalizarea relaţiilor cu Grecia. Republica Populară s-a încheiat în 1989 ca multe alte ţări comuniste din Europa de Est, la fel şi URSS a început să se destrame. Forţele de opoziţie a înlăturat de la putere pe liderul communist Todor Jivkov şi mâna lui dreaptă Milko Balev la 10 noiembrie 1989.

 

Republica Bulgaria


În februarie 1990, partidul communist a renunţat de bună-voie la monopolul său asupra puterii, şi în iunie 1990 au avut loc alegeri libere, câştigate de aripa moderată a partidului communist (re-numit Partidul Socialist Bulgar-PSB). În iulie 1991, ţara a adoptat o nouă constituţie care stipula un Preşedinte ales şi un Prim Ministru răspunzător faţă de legislatură.


Uniunea Anti-comunistă a Forţelor Democratice a preluat puterea şi între 1992-94 a făcut privatizarea pământului şi industriei, dar s-a confruntat cu dificultăţi economice şi şomaj masiv. Reacţia împotriva reformei economice a permis PSB să preia din nou puterea în 1995, dar în 1996 guvernul PSB s-a confruntat deasemenea cu dificultăţi şi la alegerile prezidenţiale din acel an a fost aleasă Uniunea Frontului Democrat a lui Petar Stoianov. În 1997, guvernul PSB a demisionat şi UFD a venit la putere.


Şomajul însă a rămas ridicat şi electoratul a fost nemulţumit de ambele partied.


Relaţiile cu Turcia au început să ae normalizeze în anii 1990.


La 17 iunie 2001, Simeon II, fiul ţarului Boris III şi fostul şef de stat (ca ţar al Bulgariei de la 1943-1946), a câştigat o victorie strânsă în alegerile democratice. Partidul regelui (Mişcarea Naţională Simeon II) a câştigat 120 din cele 240 de locuri în Parlament şi a răsturnat cele două partied politice preexistente. Popularitatea lui Simeon a scăzut în cei 4 ani ca Prim Ministru, şi PSB a câştigat alegerile în 2005. dar nu a putut forma singur guvernul şi a trebuit să recurgă la o coaliţie.


Din 1989, Bulgaria a ţinut alegeri multi-partite şi a privatizat economia, dar dificultăţile economice şi un val de corupţie a dus la emigrarea a 800.000 de bulgari, incluzând mulţi oameni calificaţi professional. Pachetul de reforme introdus în 1997 a dus la creştere economică, dar şi la creşterea inegalităţii sociale.
Bulgaria a devenit membră NATO în 2004 şi membră a UE în 2007.

 

Istoria Bulgariei

© 2009 HartaEuropa.com                                                       HartaEuropa homepage